INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE

In teorie numim psihoterapie procesul prin care te intalnesti cu un psihoterapeut si ii povestesti despre problemele tale, in speranta ca acest demers te va ajuta sa le rezolvi. Cu aceasta ocazie s-ar putea sa descoperi ca in spatele „problemelor tale” se afla niste emotii, credinte, comportamente,  care se pot modifica. Acest proces se numeste psihoterapie, pentru ca specialistul din fata ta incearca sa influenteze psihicul tau intr-un mod organizat, sa aplice tehnici, sa obtina rezultate si eventual sa ia in considerare si un feed-back.
Povestea a inceput cu Freud care a descoperit (mai bine spus redescoperit) importanta inconstientului si a pus si la punct cateva metode de a se juca cu el gen: asociatiile libere, interpretarea actelor ratate, a viselor, a simbolurilor, pe scurt analiza si interpretarea a tot ce misca in viata ta (in special in copilaria ta si in relatia ta cu parintii). Ca aceasta poveste sa fie numita teorie, ea a fost centrata pe pulsiunile sexuale.
Jung,a preluat cadrul psihanalizei de la Freud, insa a introdus mituri universale, arhetipuri, elemente ale spiritualitatii, anima, animus, inconstientul universal si tot felul de conceptii, briliante in teorie, dar mai greu de aplicat in practica. Adler, creatorul psihologiei individuale, a preluat mai putine din partea de analiza si s-a concentrat mai mult pe ce poate face concret pacientul, deschizand calea terapiilor cognitive.
Aceste terapii sunt analitice, pentru ca analizeaza tot ce misca, in toate directiile si sunt psihodinamice pentru ca, se considera ca la baza a tot ceea ce se intampla acum sta ce s-a intamplat in copilarie.
Pe scurt poti pierde ore intregi, povestind despre copilaria ta, incercand sa gasesti explicatii savante, pentru a trece responsabilitatea a tot ceea ce ti se intampla rau in contul copilariei. Din fericire ultimele studii au demonstrat ca evenimentele copilariei (cu exceptia unor traume majore) ne afecteaza foarte putin, asa ca trecem sa vedem ce putem face noi cu ce s-a facut din noi, cum ar fi spus Sartre.
Victor Frankl a fost format ca psihanalist, insa dupa o excursie la Auschwitz, a descoperit importanta sensului vietii si a fondat logoterapia. Eu o privesc mai mult ca pe o filozofie de viata, decat ca pe o metoda.
Carismaticul Fritz Perls, a plecat la drum ca psihanalist, insa a descoperit importanta exprimarii emotiilor, perceptiilor si limbajului trupului, „aici si acum”. E o terapie care scoate la suprafata anumite lucruri, insa este interesant ce faci cu ele dupa.
Psihanalistul Eric Berne a plecat de la psihanaliza si a incercat sa introduca ratiunea si argumentarea ca baza pentru o noua terapie. A iesit un sistem ordonat, potrivit pentru pacientii absolventi de politehnica, care chiar au chef de munca cu propriile probleme, cand intra in terapie.
Terapiile umaniste – din care se distinge terapia centrata pe persoana a lui Carl Rogers, sunt non-directive si se bazeaza mai mult pe insightul pacientului. In psihoterapia centrata pe persoana, terapeutul raspunde intrebarilor tale cu alte intrebari, iar sfarsitul terapiei vine cand te intrebi ce cauti acolo.
Terapia comportamentala se bazeaza pe Pavlov, Watson si Skinner si te dreseaza sa iti schimbi comportamentele. Toata lumea corporatista se bazeaza pe abordarea comportamentala, biciul daca nu esti cuminte si zaharelul si promotia daca te comporti conform regulilor.
Terapia cognitiva se bazeaza pe teoriile lui Beck si Ellis si pe ideea ca iti poti schimba gandurile si conceptiile despre ce ti se intampla prin diferite tehnici. Astfel s-a ajuns la terapia cognitiv-comportamentala care actioneaza si asupra conceptiilor tale (cognitiilor) si asupra comportamentelor. In principiu este o terapie de scurta durata, ruda cu coachingul, care chiar incepe sa isi merite banii (in comparatie cu alternativele). Este centrata pe simptome si rezultate si mai putin pe cauze. Eu cred ca este o abordare corecta, pentru ca e o poveste lunga, incerta si anevoioasa sa incerci sa actionezi asupra cauzelor.
Desi la baza psihoterapiei stau discutiile, exista si alte metode centrate pe teatru, arta, hipnoza, povestiri, scriere de jurnale, jocuri, munca sau dezlegarea de sudoku (exista oare terapie prin sudoku ?).
Si evident NLP, regina self-helpului si a „reprogramarii mintii”, terapia care ridica asteptarile la un nivel destul de inalt, de la care aterizarea brusca pe asfalt produce cucuie.
Exista sute de sisteme de psihoterapie si daca va infuriati si voi puteti sa faceti un sistem propriu de psihoterapie, cu putin copy paste din cateva scoli existente si din cativa clasici de self-help aflati in viata.
Insa indiferent de ce metoda alegeti, ea conteaza in proportie de circa 30%. 70% ca importanta, este relatia ta cu psihoterapeutul tau, insa asta este alta poveste………

Follow